Avec - music magazine

Hamid Drake (baterie, frame drum, tabla, voce), Jeff Parker (chitara), Josh Abrams (double bass, guimbri), Jeff Albert (trombon, orga Hammond), Napoleon Maddox (voce, orga Hammond), Jeb Bishop (trombon)

Poezia, muzica, si in general orice forma de arta neagra mi s-au parut mereu nobile. Poate ca se ascunde in aceasta nobilitate si o alta fateta, naivitatea. Cum se impaca naivitatea si profunzimea? Un negru ar reuni toate “starile” de mai sus printr-o metafora despre iubire, poate printr-o poveste cu doi lei, unul tanar si unul batran.

Acesta este un album cu muzica "neagra", incarcata de putere, genul care se poate auzi la un concert intr-o sala mare, cu cortina grea, visinie, pe o scena cu lumina difuza si decoruri stralucitoare, cu muzicieni imbracati in costume foarte colorate, extravagante desi populare, si diverse pana la kitsch. Este o reprezentatie la care stai cu inima incarcata si gura umpic cascata, scufundat in profunzimi dar si trist in acelasi timp.

Societatea spirituala Bindu ni se arata sub forma de free jazz, hinduism, swing, africa, dub, reggae, poezie de dragoste, ska, laolalta intr-un flux masiv, imperturbabil. Tromboanele stralucitoare evoca durerea leului ranit, a regelui decazut, basul demonstreaza clar ca daca ai un negru la el poti transforma orice in reggae: peste Wagner de-ar intra l-am auzi pe Zarathustra in toata splendoarea lui rastafariana. Oac-Oac la chitara (atunci cand nu toaca marunt alte onomatopee sau cand nu suspina lung), ecouri (ale vocii sau instrumentelor), imnuri tantrice sau alte spiritualitati, beatbox, sunt, se pare, un mediu in care toba, intaiul instrument al lumii, si ca importanta, se poate desfasura, iar daca ai un tobar nascut in Louisiana si exersat cu Fred Anderson, Adam Rudolph, William Parker, Peter Brotzman sau Ken Vandermark, desfasurarea va fi foarte intinsa in teritoriul muzical, incarnandu-se sub multiple fete.

Peste tot, ni se spune, este Kali, dansand in inimi, si, urmand fluxul temporal in ritmurile dansurilor si imbratisarilor amoroase infinite ale zeitei, transpuse de echipajul Bindu, vom naviga fara grija avand un jurnal de bord ne-scris, al libertatii de expresie. Kali a mea, du-ne acasa!

Daca s-ar fi facut muzica in Romania, avand in vedere tema albumului, acesta ar fi fost infinit mai bun daca ar fi fost produs aici.

Ies cu prietenii la un gratar pe malul baltii, la prajeala, la plaja. Jucam un fotbal, punem de-o mamaliguta, o rama, un viermus in ac, prindem un pestisor. Ne indeplineste trei dorinte: lasam prezervativele la vedere, sa se stie ca am trecut pe aici, suntem mai priaprici decat Mitica. Am mancat, se vede asta, belug de PET-uri golite de suc, lazile de bere si sticlele de Jack. Da, ne place Jack Daniels. Am mancat salam in tipla colorata, parizer la hartie old-school, friptane in pungile pe care le-am platit la Angst am fumat de-am spart, pachetele sunt insirate in forma de robotel. Ne-am sters la cur cu Libertatea, pagina 5. Altii aveau Click. Am fost productivi, iata oasele: cotlete, pulpe de pui, am prins pesti: ce schelete perfecte. Am avut carbuni de la benzinarie si coceni de la tara, iata cata focul am facut! Aveam niste troace prin masini, le-am curatat, suntem oameni curati, uite, le-am aruncat acolo! N-a fost rau deloc la plaja.

Va spun, ar fi fost mult mai bun! Niste ecologisti-razbunatori ar scoate un album-protest teribil de nervos, Noi insa n-avem nici muzica iar ecologistii dintre Carpati sunt niste ipocriti de multinationala. N-as vrea sa fie mai rai, doar companiile de salubrizare la care lucreaza mai bune si amenzile mai mari.

Gorillaz au scos un album pop teribil de plicticos. Cred ca se va vinde, ecologia si beat-urile fac bani frumosi. In 2001 eram la liceu si ma plimbam cu masina prin Bucuresti pe scaunul din dreapta, cu berea in mana si SK in nas. Pe bancheta din spate se bea bere. Se asculta Gorillaz, un album istoric. Si acum se va asculta Gorillaz, dar prost, pentru ca e prost.

Cand am vazut ca pe album apar Snoop Dogg, Hypnotic Brass Ensemble, Kano, Bashy, Bobby Womack, Mos Def, Gruff Rhys, De La Soul, Little Dragon, Mark E. Smith, Lou Reed, Mick Jones, Paul Simonon, am zis ce trebuie sa-l ascult cat mai repede, ca vor urma 16 piese delicioase. Nimic. Nu exista inspiratie. Piese de ascultat dimineata la sfarsitul unei petreceri hip de Bucuresti (cand toata populatia e chiar mai plictisita decat la venire), inainte de somn, cand substanta e chiar mai subtiata decat la trezire. MES spune 3 vorbe cu reverberatii house, intr-o piesa house, Lou Reed canta ceva la misto, repetitiv, el e golan, are voie, orchestra respectiva nu face nimic, iar restul sunt muti. Mut si eu.

Cand am citit si am vazut despre Gonjasufi ca este un nespalat cu barba din desertul californian Mojave am fost sigur ca este doar un heteronim pentru expatul ceh Kamilski, aka Koonda Holaa aka Jameel Abdul Kebab. Inca nu sunt sigur ca este vorba de persoane diferite, asa ca, ne-gasind info despre Gonja, vom prezenta bio lui Koonda.

Dupa ture prin Germania, unde a format Pseudo Pseudo, Kamilski a ajuns in USA unde traieste cu nevasta lui Kaia Miller si fetita lor mulatra Schovanka. Acolo a colaborat cu: Swans, Sonic Youth, Residents, Exene Cervenka de la X, Lydia Lunch (pe Matrikamantra), Steve Mackay, Mike Watt (sax la Stooges etc), Otto Von Schirach, Slymenstra de la Gwar si inca o tona. Jumatate de an traieste si performeaza in Paris.

L-am gasit in strafundurile WFMU, unde am aflat de albumul lui la Trackback Records, 10 Acres Of The Finest Sand, decris ca “mystic psychedelic western/noir amerikana, world music a unei lumi inexistente, muzica unui om ramas cu 3 gloante si o cale lunga de mers”. Am ascultat albumul cu ceva vreme inainte de subiectul cronicii, si uitasem ca vocea (michaelgira) de acolo este mult diferita de cea de pe A Sufi And A Killer, unde este existentialist - indie - chinuita. Probabil ca exista mai multi sobolani prin acelasi desert, si asta confirma ceva ce stiam: mediul este o parte din Autor.

Pentru Warp, ASAAK este un album atipic: fiind produs de Flying Lotus, The Gaslamp Killer si Mainframe, sunand eclectic pe baze world music, Warp nu este prima casa la care te-ai gandi ascultand. Suna insa cu totul nou, si inspirat, iar aici mai venim de acasa in casa Warp. Beaturile marca Fly Lo si Mainframe, productia excelenta si sample-urile psihedelice - GLK, merg manusa pe vocea lui Gonja; deci avem in fata unul din cele mai bune albume din 2010. Nu stiu de ce (poate pentru ca e skizo), ascultand, ma gandesc la un alt animal chinuit al desertului, tot de o frumusete rara: Captain Beefheart, o fi chiar el, disparand de vreo 20 de ani..

Este foarte anormal ca o piesa sa sune psihedelic-persan (nimic ciudat pana aici) si deopotriva kraut, cu vocea lui Ian Gilan: este vorba de DedNd. Este si mai ciudat ca, cu doua piese inainte, pe Klowds avem psihedelic-garage-grecesc! In mare, albumul este construit din beat-uri de hip-hop sau soul, are un aer desertic si are un aer de Bollywood de anii 60, muzica indiana (mult sitar) cu influente frantuzesti si italiene. Schizofrenie maxima. O fi vorba de mauri in Kowboyz and Indians unde avem arabisme peste gitani spanoili si se canta hip-hop batranesc cu influente garage?! Colaje de sample-uri, Ah, mi-am prins degetele-n pian!

In 1988, dupa 741 de saptamani de prezenta continua in Billboard 200, albumul produs de Alan Parsons pentru Pink Floyd la studiourile Abbey Road in 1973 parasea pentru 7 zile topul vanzarilor mondiale. Oroare! Cauzele sunt inca incerte (existau doar bani pe piata mondiala: Razboiul Rece se incheia, Romania isi platise datoria externa in full). Se speculeaza inca in jurul conspiratiei ce a dus la o asemenea bizarerie. Desi cele 7 zile au trecut chinuitor de sfasietor, astazi, albumul este in urcare, pe locul 165.

Cu 10 ani inainte de infamia descrisa mai sus, Johnny Rotten, in stilul veritabil al unui sportiv roman in deplasare, intra intr-un magazin londonez si pleca pe sub camasa lui anarhista cu un tricou verde pe care uitase sa-l plateasca. Un tricou istoric am zice, pentru ca cinicul de serviciu al lumii avea sa-l poarte in mai multe concerte ce au constituit (asa cum elita pop-culturala l-a instituit), sfarsitul unei epoci. "I hate Pink Floyd", imprimeu cauciucat pe nailonul verde-malachit, devenea una din emblemele noii ordini mondiale a criticii. Si atunci ironia era aceeasi: sperantele intr-un viitor industrial luminos erau subminate de propriile-i produse. Ca si acum, nu transpiratia era problema, ci inspiratia pe care supra-incalzirea creierului o aducea cu sine. Calitate, volum, ipocrizie, subiecte ce nu-si au locul aici.

Deci Unileverul muzicii (Pink Floyd) era o chestie la moda de urat, pentru ca taia (prin inovatiile sale tehnologice si comerciale) avantul creativ DIY (Sex Pistols) ce avea de atunci sa vanda la fel de mult, pe o piata deja creeata.

De curand Johnny Country Life Butter (si nu, punk-ul nu a murit!) ne spune ca nu a urat niciodata Pink Floyd (si ca mai avem multe de aflat despre persoana lui complexa), ba chiar este trupa lui preferata, si, ca orice fan, visul lui este sa cante pe scena cu idolii sai concitadini, si chiar ca pe vremuri isi inchipuia ca Paul Cook e Nick Mason, Sid Vicious - Waters, Steve Jones - Gilmour, iar el, desigur, Syd Barrett. Cred ca nici lui Malcolm McLaren nu i-ar fi displacut una ca asta... Scuzati iconoclasmul, dar Lydon ne-a declarat de curand ca vrea sa traga Dark Side’ cu Waters si Gilmour, iar de aici numai de bine...

Sunt de o vreme de parere ca, in pauzele contractuale sau de inspiratie, trupele ar putea sa se ocupe facand cover-uri, asa cum (poate nu din aceste motive) face foarte frumos Beck (http://www.beck.com/recordclub/). Si cum au facut The Flaming Lips impreuna cu Strardeath And White Dwarfs (trupa fiului lui Coyne) + Henry fucking Rollins si Peaches, prefigurand, poate (hahaha) grozavia ce-am expus-o in paragraful precedent. Nu e vorba nici de burghezie nici de revolutie, ci de un album foarte bun, de o chestie frumoasa: muzica.

Cred ca la faptul ca trebuia sa-i fie dedicat lui Syd Barrett s-a gandit Henry Rollins cand a rostit primele versuri de pe album, "I’ve been mad for fucking years…" o declaratie cu puternice radacini autobiografice. Stim, sper cum suna DSOTM, si va voi spune deci, doar ce e diferit aici: basul e mai violent, tempo-ul usor accelerat, chitara mai abraziva decat fineturile abisale ale lui Gilmour, tobele mai light, improvizatia putin mai libera, electronica de secolul 21. Vorbim, pana la urma, tot de pop, si chiar disco.

Ce albume de genul asta mai stiti, sau ce ar trebui neaparat sa se faca? Cred ca si mai amuzant ar fi sa ne gandim la nefacute! Sa incerc: Iggy Pop (Asigurari) sa traga Thriller (Michael Jackson).

Greu sa mai scriu despre albumul asta dupa ce l-am ascultat doua zile continuu. Il stiti pe Frank Black de la Pixies. Cei mai in tema si de la Black Francis. Eu nu l-am mai auzit niciodata ca aici, deci asta e altceva. Este o coloana sonora (a filmului expresionist Der Golem de Eric Boese - 1920) produsa de Eric Feldman, vai si ce productie! A iesit la BLACKFRANCIS.net sub forma de carte (doua cd-uri, live la Castro Theatre in San Francisco, DVD - filmul sincronizat cu muzica, si cartea cu poze si notele lui Black). Astept cadou de Paste, 90$ costa (“play some nice songs, make a buck”).